nici o structură finala

În ultima vreme citesc cartea lui Eliade despre şamanism, care este foarte comprehensivă din punct de vedere academic. Însă o primă critică neesnţială pentru lucrarea în sine, dar care se aplică cred întregii opere a lui Eliade este, pe lingă obiectivismul steril şi neutralismul nonparticipativ specific abordarii academice[, lipsit de insemnătatea implicării emoţionale a celui ce se raportează cumva la şamanism sau la orice fenomen], este perspectiva universalistă, dominantă, verticală, ierarhică şi molară a lui Eliade. Fiecare fenomen magico-religios investgat este decupat descris nu după propria magnitudine ci în funcţie de magnitudinea demersului însuşi dezvoltat de Eliade în efortul său asiduu de dezvolta disciplina umanista a istoriei religiilor. Termenii şi ideile pe care le foloseşte Eliade descriu prea precis şi referenţial fenomenul şamanic. De exmplu, lumea de jos nu trebuie neapărat numită Infern aşa cum nici influenţele din marile religii, cu precădere cele din indi şi iran tibet nu sunt mai esenţiale decît importanţa specificităţii raportului pe care samanul o are cu natura şi despre care eliade nu insistă prea mult. Totuşi fiind o lucrare de referinţă din literatura de specilaitate cartea
in incercarea mea de a stabili o orientare si o structura pentru cartea pe care incerc sa o scriu am dat peste acest articol: http://www.realitysandwich.com/shamanism_anarchy_and_end_world

tulburat de cautarile mele de a gasi o structura finala la cartea pe care tot incerc sa o scriu, ba chiar tulburat de gândul la cit de potrivită ar fi scrierea unei carţii

structura finala nu e finala, textul e permanent in sine, e o finalitate in sine, e o formă, o structura finală, gândul nu. stocarea informaţiei pe un suport permanent prin niste semne grafice e in sine o experienţă care nu are legătură cu gânditorul. acesta este singur cu el însuşi, textul scris este un efort în plus care îl stinghereşte pe ginditor şi îi alterează gîndurile într-un mod impropriu exprimări dar prorpiu reflecţiei ginditorului în el însuşi. exprimarea gînditorului nu este la modul trecut ci doar la prezent, textul îi este doar un continuu efor de rememorare a faptului că ele este un gînditor care a gîndit şi care poate ar gîndi altundeva şi acum sungur şi mut... cititorul deţinătorul de informţie nu face altceva decât să constate un timp trecut al unui efort de autoreflecţie, cititorul nu e atât de valoros decât dacă gândul său părăseşte singur informaţia ce o deţine pentru elementul său prorpiu căci niciodată nu va reflecta informaţia ci va reflecta efortul gândirii. reflectia este exprimarea trecutului