Straturile realităţii

Empatia noastră se leagă de modul de a fi al şamanului. Sîntem empatici cu maniera în care samanul se relaţionează la lume. Deşi putem descrie în termeni hiperteoretici acestă relaţionare (vezi Deleuze-Guattari) a şamanului, a vrăjitorului, nu acesta este empatia despre care vorbesc. Nu în măsura în care ne arătăm că am stăpânit (la nivelul înţelegerii) felul de a fi al şamanului sîntem empatici, ci în măsura în care arătăm că suntem depăşiţi de situaţie şi contaminaţi în încercarea noastră de înţelegere a felului de a fi al şamanului. Acestă scurtcircuitare (de obicei necontrolabilă) emoţională şi cognitivă ne pune pe un picior de egalitate cu modul de a fi al samanului (deşi capacitatea noastră de autocontrol şi rezistenţă nu poate fi comparată în acest moment cu cea a şamanului). De aceea, acele descrieri teoretice care sunt un ecou al scurtcircuitării stării de perplexitate emoţională şi cognitivă prin evidenţierea şi folosirea raportului de egalitate cu felul de a fi samanic sunt nişte dovezi directe ale precedentului şi identificării atitudinii cvazişamanice. Ele nu sunt doar dovezi ale intensităţii la care poate ajunge empatia faţă de felul de a fi al şamanului ci prin intermediul lor poate fi legitimată ceea ce am numit prin quasişaman.
Interesul meu se opreşte aici: în a arată, nu doar că fiecare descriere teoretică şi mărturie a scurtcircuitării/empatie este o devenire quasişamanică, ci că există realmente o devenire quasi şamanică (dar nu mimesis şamanic) şi în consecinţă o quasipractică a acestei deveniri. Voi revenii ulterior asupra sensului acestei identificări şi a sensului acesteu quasipractici.

În cele ce urmează vreau să vorbesc despre lucrul care ne impresionează la şaman şi care nu se identifică, pentru mine, cu puterea sau calităţiile exceptionale pe care le are, ci cu filtrul prin care acesta vede realitatea.

Realitatea este un cuvânt cu o semnificaţie largă care desemnează lumea în care trăim, lume alcătuită dintr-o serie de lucruri pe care le percepem, le aprehendăm şi de care putem dispune. Această raportăre la lucruri se bazează pe faptul că ele au consistenţă. Tot ce este consistent, persistent este real, iar numele pe care l-am dat acestei calitaţi a lucrurilor este materia. Aşa putem spune: consistenţa lucrurilor se datoreză materiei. Aşadar primul lucru pe care îl putem spune despre realitate este că lucrurile întâlnite sunt materiale. Materia o definim, uman, psihologic, prin contactul direct, ea este în termeni filozofici imanenţa însăşi. Asta înseamnă că trăirea continuă şi intensă a acestui contact direct este dovada materialităţii noastre. Corpul nostru este un element material alături de celelalte elemente şi unităţi materiale care se găsesc în lume, care ne permite acest contact direct. Realitatea însemnă atunci relevarea naturii lucrurilor şi a noastră înşine.
Însă există un lucru mai puţin evident în înţelesul „realităţii”. Spunem „realitate” doar pentru că suntem conştienţi. Doar pentru că avem conştiinţă, lumea în care trăim este reală, este realitatea, altfel ea doar ar fi pur şi simplu lume. Acest înţeles este ascuns în chiar actul conştientizării: realitatea este pentru că este obiectul conştiinţei, lumea este pentru că este materială. Ce este atunci conştiinţa? Când percepem un lucru îl percepem prin intermediul „calităţilor secundare” (determinările acelui contact direct de care vorbeam şi pe care metafizicienii occidentali le-au numit astfel). Însă la acest nivel nu avem încă realitate. Abia în momentul în care contactul direct cu materia este dublat de o altă relaţie care se roportează la contactul însuşi, nu la materie. Conştient eşti atunci când eşti conştient de un lucru, de materie, fie ea chiar materialitatea propriului corp, eşti conştient când şti că percepi acel lucru nu doar îl percepi. Cu alte cuvinte, atunci când tu te delimitezi pe tine de actul relaţionării directe, imanente şi te vezi pe tine relaţionîndu-te cu un elemnt material. Astfel realitatea conţine cel puţin un element (care eşti cel puţin tu) care nu se confundă cu materialitatea, respectiv conştiinţa.
In acest context putem extrapola acestă concluzie şi să spunem că nu avem nici un contra argument puternic prin care să susţinem că fiecare lucru material (al lumi) în parte nu are propria lui conştiinţă sau carcteristică nonmaterială de ordinul conştiinţei. Lucru care pentru lumea arhaică nu căpăta nici o îndoială.
Şamanul spune că fiecare lucru material este dublat în realitate de ceva de ordinul conştiinţei. Însă rămânînd în acestă perspectivă nu se poate vorbi despre identitate, despre ipse, despre sine însuşi. Omul nu se poate identifica cu prea mulţi termeni definitorii de restul lucrurilor. El nu este mai mult decît celelalte lucruri. El nu este conştient decât o dată. Însă s-a întâmplat să fim conştienţi mai mult decât o dată. Pe lângă relaţia directă cu lucrurile şi relaţionarea transmaterială la această relaţionare materială, a apărut o altă relaţie la deja constituita relaţionare la relaţia cu materia, la conştiinţă. Astfel a luat naştere teoria sau relaţionarea la conştiinţă. Omul teoretic sălăşluieşte într-o continuă relaţionare a relaţionărilor. Relaţionarea primordială cu materia, ppierzîndu-şi astfel predominanţa şi prioritatea.
Prin intermediul dispoziţiei teoretice omul se poate autocentra pe sine însuşi, el se poate identifica, defini şi autonomiza. Tragic sau nu omul va vedea lucrurile de acum încolo nu din perspectiva relaţiei primare cu materia, ci prin intermediul ideii înseşi de relaţionare. De acum încolo lucrurile vor fi mai întăi definite şi abia apoi o relaţie circumscrisă definiţiei poate avea loc la nivel material. Lucrurile devin obiecte, iar singurul lucru cu adevărat conştient (pentru că este conştient că este conştient) este numit subiect şi este omul. De aici încolo avem istorie şi progres, sîntem nişte cuceritori...

Revenim însă la lumea şamanului sau mai exact la caracteristica ei. Cum anume se intrevede lumea în care fiecare lucru are acelaşi tip de conştiinţă ca cea umană respectiv...
Avem lucrurile materiale, materia si acea parte nonmateriala a realitatii care crează realiateta, conştiinţa, adica acel aici şi acum imanent al contactului cu materialitatea. Fiecare lucru este determinat de aiciul şi acumul conactului cu celelalte lucruri, există un strat al acestui moment al acestei clipe, eveniment, care se adună neîncetat în fiinţa fiecărui lucru şi pe supra-faţa lui; acest strat informaţional dar totodata evenimenţial poate fi numit etotectură în comparaţie cu materia care este o ontotectură. Astfel şamanul urmareşte doar aceste etotecturi, aceste coji infirmaţionale ale fiecărui lucru care vorbesc direct din interiorul lucrului.
Realiatatea, acest aici şi acum informaţional şi evenimenţial este cuprins de diverse straturi etotecturale: cel al nostru, al teoriei, cel al naturii şi cel al spaţiului în general. Abia strabatînd aceste straturi, se poate ajunge la o „manipulre” a ontotecturii, a materiei: vrăjitoria, magia...
Realiatatea asa cum este ea, ca si comunicare batailleană este punctul 0, urmează apoi realiatatea de ordinul 1 care este spaţiul (care este la întretăierea dintre ontotectură, lucrul în sine kantian, şi etotectură sau primul înveliş etotectural al realităţii, şi la nivelul la care se poate vorbi de comunicarea batailleană), apoi realitatea de ordinul 2 care e natura (etotectura sau conştiinţa etotecturii), iar ceea ce ne priveşte pe noi, realitatea de ordinul 3 sau auto(eto)tectura, care este Istoria, cultura, civilizaţia moderna (întreaga infrastructură civilizaţională ca realitate virtuală, arhitectură, tehnologie, limbaj, ştiinţă).
Călătoria quasişamanică (sau precipitarea ontologică) pleaca de la nivelul 3, pe cind şamanul pleacă de la nivelul 2; diferenţa de nivel este una de calitate nu de cantitate; ideea este că civilizaţia umană modernă este marcată de autofeedback, de simulacrul ontologic, iar primul lucru pe care quasişamanul trebuie să-l facă este să reinterpreteze şi să aducă infrastructura civilizaţională, simulacrală, de autofeedback, de autonomizare absolută, pur informaţională, nonmaterială, în sensul ei propriu de etotectură, de natură a lucrurilor provenită de la lucruri, şi nu de definiţie şi clasificare teoretică specifică inteligenţei umane.
Lucrul de la care plecăm şi, cel mai important de la care am plecat, în constituirea realităţii, adică a mediului în care totul este o conştiinţă sau ceva de ordinul conştiinţei, a fost natura şi întreaga sa infrastructură şi habitus informaţionale şi evenimenţiale, respectiv etotectura. Ea este singura mărturia pentru noi şi în noi a stratului pe care îmbracă ontotectura, materia.

Cât de departe sîntem noi de realiatate?
- ontotectura, pe baza căreia poate avea loc comunicarea (şi orice altceva :));
- gradul 0 al realităţii - comunicarea;
- gradul 1 al realităţii - spaţiul sau învelişiul ontotecturii;
- gradul 2 al realităţii - natura sau mărturia învelişiului, etotectura;
- gradul 3 al realităţii - virtualul şi cyberspaţiul sau învelişul de sine statator.